disappointment iz a bitch

ma trezesc, nu vreau sa-mi sune telefonu`, nu vreau sa-mi deschid ochii, nu vreau sa-mi aud vocea spunand in sictir "alo", vreau sa dorm, pana maine, pana joi, pana sambata, o luna, 2 ani, juma` de viata, si cealalta jumate sa fiu in Fiji...
ganduri negre imi umbresc dimineata. care dimineata, ca e dupa-masa. ei, ce sa-i faci, viata mea e un haos, fara un inceput si fara sfarsit, cu puncte de sprijin, iluzoriu create, pentru cica a supravietui.
nu stiu ce sa ascult, capul imi vajaie de ganduri macabre, starea-mi incetineste, lentoarea e stapana membrelor mele... si nu-mi vin decat vijelii de ganduri, pe care le-as ucide, impreuna cu tine.
privesc in jurul meu cum ma afund o data cu groapa pe care mainile mele nu incetinesc sa o sape. inlauntrul ei cad, incet, incet, pana cand voi atinge strafundul, pana unde nimic nu ma va mai scoate d'acolo. probabil asta vreau.
nimic nu ma poate mobiliza. nu vreau sa ma mobilizeze nimic. stiu bine ca nu am pentru ce, stiu ca asta e o lupta inutila cu iluziile. stiu ca am reajuns unde am mai fost si mi-am jurat ca nu voi mai fi, si uite-ma... here i go again.
ma urasc, pe mine, pe tine si toata gasca de oameni...
simt cum in perioada asta viata mea si alegerile pe care trebuie sa le fac depind de un fir de ata, daca nu ma misc repede putin la stanga sau la dreapta, risc sa raman pe loc pentru totdeauna, si desi fiind constienta d'asta...nimic, nimic nu-mi porneste membrele... ele stiu inca mai bine decat mine ca n-au pentru ce. eu ma mai avant in iluzii. ma mai imprietenesc cu una cu doua, si uit, imi place sa uit, ca de fapt nu exista nimic. si bang, dau cu capu' si-mi jur iar a unshpea mia oara, ca n-o voi mai face niciodata. sa dai crezare cuiva in ceva e cea mai mare prostie pe care o pot face. tu nu existi, eu nu exist. Thank God, music still is!
nu vreau sa pomenesc cuvantul bombastic, care ma asteapta peste cateva luni si eu il astept moarta fiind...
nu pot... le comand membrelor mele sa se miste...si refuza orice participare la acest complot.
disappointment iz a bitch. u r a bitch.
eh si pentru ca intotdeauna trebuie sa separ ce e bine de ce e rau, inchei cu-n zambet:) thank u

de ce?

Nu sunt o gara in care trenurile se opresc cand vor ele.
Asta nu inteleg oamenii. Ce e odata plecat e bun plecat. Ce efect credeti ca puteti produce, daca apareti dupa juma` de an spunand ca ah, ati uitat, vi-a scapat gara, cu niste scuze lamentabile, credeti voi, jmecherii de voi, ca totu se sterge, ce mai trenu se intoarce iar prin aceiasi gara, o sa opreasca acum. Dar poate nu mai e gara? V-ati intrebat vreodata, daca gara asta nu se satura sa tot astepte sa treaca trenurile, sa se opreasca, sa mearga mai departe, sa ajunga, in gara asta?
La dracu, timpul, trece el si peste gara, chiar daca trenurile pot fi mereu altele. Ele-si stiu traseele lor, si stiu ca vor opri in aceleasi gari, dar daca, mergand pe unul din traseele astea... ajungi intr-un loc in care gara nu mai e? Pur si simplu refuza sa mai joace rolul de gara, si vrea sa-si faca propriul traseu, fara sa mai fie calcata in picioare de niste roti care fac niste zgomote insuportabile?
Atat stiti sa faceti si voi oamenii: gura. Sa cereti scuze auzi. Ah! Scuza-ma ca ti-am trecut cu o roata peste fata, nu-i panica, vin data viitoare si o intru in gara fara sa-ti mai fac asta. Bullshit!!!
La ce bun ca toti oamenii care m-au calcat pa nervi, se intorc la un moment dat sa-ti spuna nonsalant, imi pare rau, eram praf atunci nu aveam cum sa vad eu tralalala... Daca n-ai fost atunci cand eu vedeam prin tine, cand simteam ce esti si ce nu poti fi, cum as putea sa te mai vad acum, cand tu ai fost cel care m-ai orbit?
you left me empty and blind, and after ages I am the one who's supposed 2 still see?
bleah. mi-e sila. si acu ma intreb de ce nu mai pot sta langa oameni chiar daca tin la ei? ma intreb ce extraterestru am devenit de nu mai pot sa strig dupa oamenii care pleaca, dupa care desi daca plecarea lor doare, nu misc un deget sa-i aduc inapoi? am devenit imuna la oameni. si d-asta nu pot sa va permit sa reveniti cand credeti voi ca e bine pentru voi, subliniez pentru voi. ca voi cei care nu v-ati gandit la ceilalti, atunci cand ei se gandeau la voi, sigur nu va intoarceti voi la aceia pentru ei, ca vai Doamne fraierii de ei au vazut cine stie ce in voi candva, ci veniti din egoism, sa vedeti daca nu mai e vreo raza din soarele care stralucea candva asupra voastra! nu mai vad nimic in voi. atunci cand vedeam, voi va permiteati sa va credeti intangibili, voi stiati ce sunteti, de ce reveniti atunci? de ce acum nu mai sunteti la fel de siguri pe voi?
Imi voi asuma mereu vina faptului ca am vazut mereu prea mult unde nu a fost cazul. Dar asta nu va da voua dreptul sa veniti sa va cereti ce doar eu am vazut. Daca nu stiti ce sunteti, nu veniti la mine, nu mai sunt nici eu ce am fost. Nu voi mai fi niciodata. Blessinguri sa cereti de la ai vostri. Eu nu vi le dau. Pentru mine nu inseamna nimic sa va intoarceti cu cenusa-n cap dupa 1000 de ani. Timpu s-a scurs, eu am imbatranit, cerintele mele nu mai sunt aceleasi, triez oamenii mai bine decat o combina graul vara. Mi-e sila si sunt satula. Stati naibii pa curu' vostru, mie mi-e bine asa. Eu m-am crescut si m-am suportat singura, indiferent unde am ajuns. Asa sa faceti si voi. Alexandra a murit pentru fiecare din voi, in care din inconstienta si sange-n vene ati plecat.
Vreau un om care sa traiasca senzatiile mele in prezentul asta. Si pentru mine si pentru acea persoana. Exista asa ceva? Exista varianta in care eu sa nu-mi traiesc prezentul si ceilalti sa-l traiasca ca pe un viitor trecut?

dragostea-i desparte pe oameni, suferinta ii apropie

si asta inseamna ipocrizenie
asta inseamna inconstanta.
asta inseamna sa fii uman?
cu cat te apropii mai mult de o persoana cu atat te apropii mai mult de o despartire de aceea persoana. ceva de genu zicea Cioran. bun, si atunci la ce bun contactul uman? la ce bun intrandul in mintea celorlalti, in sufletele lor?
eu il sustin total pe Cioran. sunt prea putini oamenii care sa fie capabili sa mentina ceea ce creeaza, chiar daca e frumos. si in general, noi suntem facuti pentru a distruge ce e frumos. parca am fi niste tancuri, cu armele indreptate spre propriile vieti.
oricat de mult tindem, unii din noi dupa ceilalti, eu cred, ca nu facem decat sa ne indepartam voit de noi insine. niciodata n-ai sa gasesti in exteriorul tau, ce poti si exista in tine, dar refuzi sa vezi, doar esti om.
pentru mine singuratea e o prietena foarte buna. una care nu ma tradeaza niciodata, una care niciodata nu dispare, chiar daca eu aleg sa fiu in preajma oamenilor. acel lucru e fals. faptul de a fi mereu impreuna cu ea, e un adevar, pentru mine. si de multe ori nu pot sa-i inteleg pe oamenii care tanjesc, si tanjesc, si incearca sa se prinda cu toate degetele si mainile de cei din jurul lor. de ce? va e atat de greu sa va priviti in oglinda, si sa realizati ca sunteti doar unul? e insuportabil gandul asta?
pentru mine, e binele suprem:) Eu cu mine. pentru voi asta poate suna egoism, pentru ca habar nu aveti cine sunteti, si crezand ca in preajma celorlalti sunteti voi insiva, ca asa va puteti exprima cine sunteti voi:) cum? cum daca nu va acceptati ca fiinte singulare?
ceilalti nu-ti dau contur, ci te invalmasesc, te fac sa apartii dintr-un ceva. care nu e un tot. tu esti un tot ca o fiinta.
eu cu mine, suntem un adevar, eu cu voi e o falsitate, pe care voi, habar nu aveti s-o simtiti:) pentru ca sunteti atat de obisnuiti ca oamenii sa fie in jurul vostru... ipocrizenie
treziti-va o data!!! si uitati-va intr-o dimineatza in oglinda, si afirmati: asta sunt eu! si tot ce sunt eu, iubesc! :)
daca nu m-as fi avut pe mine, n-as fi fost niciodata nimic.
ah si btw, toata dragostea aia a voastra pe care cica o dati celor din jurul vostru, si care ar trebui sa v-o daruiti voua prima oara, e o mare dovada de egoism. nimeni nu e atat de altruist incat sa iubeasca un mapamond, da sa nu se suporte pe el insusi.
out

alte aceleasi povesti de dragoste...din filme

ma frustreaza sa vad dragoste la televizor.
nu exista povesti d-astea nemuritoare in "real life".
dragostea nu exista, decat pentru iluzionisti si suprarealisti
tot ce cred oamenii, ca e azi dragoste nu e decat o mare ofensa adusa acestui sentiment.
am obosit sa mai traiesc viata asta.

a pleca

dupa un timp, eu decid sa plec
da, eu, decid sa plec de langa voi.
de ce?
pentru ca mintea mea isi face scenariul in care hotaraste cine intra, cine pleaca, cand, cum...etc...
eu plec atunci cand consider ca m-ati ranit de-a lungul timpului suficient de mult.
n-am sa plec niciodata la prima voastra abatere. dar am sa plec, la a 3-a, a 5-a, a 10-a... si sigur, e usor de judecat...cum sa te iei sa pleci? noi eram prieteni... adevarat. dar cand pe mine ma durea sa-ti fiu prieten, unde erai? de ce te auzi intreband doar dupa ce am plecat? de ce nu ai putut sa-ti pui un semn de intrebare inainte?
e simplu, intre noi oamenii sa intram in diferite situatii care prejudiciaza mai mult sau mai putin pe unul dintre noi. e si mai simplu sa interpretam gresit aceste situatii. cel mai greu e sa te mentii in fiecare situatie, tu-ul acela despre care vorbesti intotdeauna, sa fii acel tu...care pretinzi ca esti mereu, cu diferite alte persoane, in diferite alte situatii... e aproape imposibil. pe cineva acest tu al tau tot raneste... uneori ma intreb fac cu voia mea? intamplarea a facut asta?
pana n-am trait-o pe pielea mea n-am inteles cat de mult poate sa doara sa-l lasi pe om cu ochii-n soare...si tu sa te iei si sa pleci...tot inainte, fara sa te uiti inapoi...dar cum sa te uiti inapoi la ceva ce doare? doar cand mai incerci sa furi o privire, doare...cum as putea sa ma intorc?
niciodata.
niciodata, dupa ce am plecat nu ma voi mai intoarce cum am fost in faza initiala. asta normal, in cazul in care ma mai intorc...
ne dor multe lucruri, si noi refuzam sa vorbim despre durere. credem mult in capacitatile noastre de a uita, de a trece peste, de a fi niste martiri. nimeni nu e suficient de puternic, sa care atata durere de buna vointa.
durerea doare, si daca n-o scoti afara din tine, te va ucide, si cel mai grav e ca o va face fara sa stii. poate ai mai vrea uneori sa o opresti din procesul asta, sa te mai lase si pe tine sa mai intinzi o mana...nu. nu mai poti. durerea te goleste. te lasa gol si singur, iar oamenii nu pricep. ei nu pricep, ca nu le spui ce te doare... pentru ei.
daca va dadeam doar binele, imi bagam mie furculite-n mana...
daca va dau raul, nu stati langa mine...
in ambele cazuri ma pierd pe mine... e important cum fac asta:)
eu aleg sa plec, si-mi asum asta... poate veti intelege vreodata.

cuvinte de inceput de martie

Nu poti sa faci mereu ceea ce simti fara sa-i ranesti pe ceilalti.
Intotdeauna am afirmat: fa ceea ce simti, atata timp cat nu-i ranesti pe ceilalti. Acum am inteles ca lucrul asta nu-i posibil. Adica e, dar asta ar inseamna sa-ti pui o perdea peste ochi si sa te vezi doar pe tine, in presupusa ta fericire. Eh, sa nu vorbim de fericiri presupune, multe capete ar cadea, inclusiv al meu, poate.
N-am scris de mult...si ce bine e sa te reapuci, sa resimti cat de bine e sa faci parte din aceasta relatie dintre un tu si niste cuvinte. Oamenii ar fi trebuit sa ramana la lucrurile simple. Nu, ei au vrut sa ajunga pe Luna, sa-si citeasca ziarul on-line, sa se iubeasca pe internet, etc. O foaie, o ustensila de scris si o minte:) Mie atat mi-ar fi trebuit, daca m-ar fi intrebat cineva vreodata la inceputul fiintei mele ce-mi doresc.
Invatam sa uitam... nu stiu cum, dar ajungem sa ne aplatizam. Viata pentru mine nu are nicio culoare, pentru ca eu refuz sa o pictez in mii de nuante. Nu consider ca merita efortul. Imi pare rau. Imi asum asta.
Una din cele mai mari dezamagiri in a fi om e sa-ti dai seama ca de fapt nu simti nimic. Ca de fapt tot imboldul tau pentru viata, nu-ti vine din interiorul tau, ci cine stie de unde, din spatiu.
Am iubit oamenii. Am iubit psihologia. M-am iubit pe mine. Acum toate astea d-abia mai au un pic de nuanta. Asta pentru ca ucigandu-mi fiecare speranta in bine, oameni, suflete, eu, psihologie, viata, sens...fiecare terminandu-se la un moment dat, am ramas fara sensul lor. Refuz sa le mai stabilesc eu culoarea. In nesimtirea mea, nu consider ca ele mai merita pictate. Cred ca totul e asa cum e, din pura intamplare, sau atunci cand nu-mi convine ceva, mai ridic si eu, o unghie. O simpla unghie. Un deget e prea mult. Prea mult pentru ziua de azi si lumea de maine.
Eu vreau sa raman un simplu muritor cu o foaie, o ustensila de scris si o minte.

Nu exista realitate, exista perceptie. Asta spunea un scump domn candva. Iar pentru ca perceptiile mele, in majoritatea cazurilor au fost deformate, sau hai sa spunem mai frumos: n-au fost in acord cu alte perceptii, mi-am ales ca stil de viata: izolarea de mine insami. Si cand m-am izolat suficient de mult incat d-abia sa ma mai recunosc eu pe mine, am inteles ca e prea tarziu. Am ales sa nu iau parte, pentru ca pentru mine a lua parte din ce se intampla aici si acum e blasfemie impotriva vietii, a sufletului si a ideii de uman!
Pe altadata, cand poate vremurile vor fi mai bune.
Ce bine e sa scrii!