vreau sa ies din mine

e intuneric, sau e lumina
e bucurie, sau e tristete
sunt oameni, sau neoameni
totu are aceiasi culoare acum. tot si nimic. daca as sti sa dau vina pe ceva extern mie, mi-ar fi foarte usor si nefolositor, cum mi-e la fel de nefolositor sa stiu ca eu sunt vina si sa nu mi-o asum. sau mi-o asum. si atat. si dincolo de asta, nu mai am aer, nu mai am brate, nu mai am ochi, nu mai am caldura. totul se disloca atunci cand devine o culoare uniforma, fara nuante, cand nimic nu mai da culoare. eu nu-mi mai dau culoare, ba da pentru 1, 2 secunde, minute, hai o ora, 2...si revin la starea-mi frumoasa de nimic.
timpul se scurge, eu ma scurg, si nici macar in timp cu el. el trece mereu pe langa mine. eu simt cum hibernez in mine insami si nu-mi foloseste la nimic. dar stiu ca daca fac ceva, si ies din starea de hibernare, nu-mi foloseste nici asta la nimic. sunt prinsa intre nimicul meu si nimicul existent in afara mea. cum sa alegi intre 2 nimicuri? il aleg p-al meu. cu mine pot trai oricum. cu ei nu pot.
fac ce faceam de cand ma stiu, fug de mine prin ganduri. sunt aproape de ultimul pas si fug pe loc, doar pentru a nu-l face. ceva ma tine tot in mine, ceva nu ma lasa sa pun piciorul afara. mi-e frica. refuz sa-mi dau un sens. ma privesc, din afara mea, si nu mai vad nimic. nu stiu daca am vazut vreodata suficient, incat sa stiu cine sunt, incat sa stiu ca mereu Sinele meu va fi acolo. acum nu mai cred ca am fost vreodata, ca sunt, sau ca voi putea fi vreodata Eu. dar cine sunt, atunci? numai Eu nu. de Eul meu, mi-e sila. refuz sa-l cunosc.
urasc starea asta de letargie. urasc sa nu fac nimic. ma urasc pentru mainele care vine maine si va fi la fel, pentru ca... la ce bun sa caut motive? pot gasi motive la orice vreau, atat timp cat gandesc.
imi trebuie un singur motiv, sa ma trezesc la dimineata altcineva, decat sunt azi, si p-ala nu-l voi descoperi pana maine, pentru ca mi-l refuz. pentru ca mintea mea e-n-tr-un continuu blocaj, din care refuza sa iasa, sau se minte suficient de prost ca va face fata, oricum oricui. numai siesi nu. cum sa fugi de tine? prin faptul ca vreau sa ies din mine, ma blochez in mine, imi blochez aerul, ratiunea, inima, bratele, ochii, sufletul.
vreau ori sa fiu proasta, ori sa nu fiu cum sunt. ratiunea nu te salveaza de la nimic uman, te indeparteaza cat poate. dar, nu mai stiu cum sa scap de ea. in mine, in ratiunea mea, nu am incredere, iar de inima nici nu vreau sa aud. as vrea sa fac un mic pas, minuscul, in afara mea, sa vad daca e bine, si mi-e frica.
mi-e frica de ziua de maine, de lunile urmatoare, de viata pe care n-o am...
"i was loving you like a child"
si cand distrugi puritatea unei iubiri de copil, n-o sa mai ai nicio iubire din copilu ala. eu am murit cand am fost copil. d-asta nu-mi aduc aminte de mine. daca mi-as aduce, m-as salva, as sti ce sa salvez. asa ma indepartez de un nimic care pluteste in corpul meu, fara nicio insemnatate pentru Sine.
mi-e sila de mine si de tot ce ma inconjoara. si daca-mi doresc sa se schimbe ceva, nu cred suficient pentru a se intampla.