nu-mi dati sperante

nu-mi dati cuvinte, nu-mi dati ochi, nu-mi dati buze, nu-mi dati maini, nu-mi dati aerul vostru, nu-mi dati hoody`ul vostru sa-l port, nu-mi dati voci, nu-mi dati zambete...toate ma ucid de fapt...habar n-aveti ce provocati in mine... lupte ca sa le fac sa existe in mine si apoi alte lupte ca sa le ucid... e un chin... e un joc prea prost mimat... e o risipa grava de energie... e o risipa de mine...
fiti plati. puteti? zambiti plat! vorbiti plat! nu-mi rostiti cuvinte care produc reverberatii si pe care le voi purta mereu in mine...
as vrea sa fiu inconjurata de oameni fara culori si sunete... care sa fie doar albi sau negrii, fara intermitente, fara nuante...
dar stiu ca voi nu puteti sa va faceti asta, asa ca-mi va ramane tot mie si job`ul asta... neuroni, neuroni, mai multi neuroni folositi - astia sunt prietenii mei cei mai buni, ma scapa de toate lucrurile pe care nu le vreau
cel mai prost lucru pe care-l poate face un om care apare in viata mea e sa filtreze, cum vrea el/ea prin anumite tactici, pe care el/ea le considera simple cuvinte/zambete/ochi, etc, speranta... aceasta lumina tulbure din ochi prea sticlosi, aceasta perfida fiinta care musca din carne si absoarbe din suflet
nicio privire mai nu stiu cum nu-ti face nici un bine total. parca ti-ar lua ceva in momentul in care-ti ofera o jumate de raza. vrei tot Soarele? te ademeneste cu pale fire de galben...si tu o crezi...crezi ca-ti va darui Soarele... daca te-ai intoarce, ai observa ca de fapt e o simpla reflexie de raza, in acei ochi nu e nimic veritabil, ei nu sunt parte din Soare, dar tu-i crezi, tanjind dupa Soare...si te fura; iti spune in fiecare zi ca te duce mai aproape de Soare si cand aproape ai ajuns explodeaza in mii de particule de praf cosmic... il simtise Soarele...si era un fals
oare exista omul care sa te poata duce la Soare?
am sa incep sa nu mai vad stimuli d-astia care-mi provoaca rau, si ar trebui de fapt sa-mi provoace bine, dar nu mie...pentru ca...ummm...nu mie...o stiu, o simt, e o certitudine.
sa traiasca frustrarile refulate! si mintea mea ca sa se poata juca pana la un final cu sfarsit deschis...
repet, nu-mi mai dati sperante... nu vreau sa am motive sa sper in obiecte care nici n-au existat, nici nu pot fi, nici nu...
voi cu jocurile voastre, eu cu ale mele... doar ca ale voastre nu necesita repetitii de roluri, puneri in scene...iar eu trebuie sa fac toate astea dupa un joc prost si nemimat, iar eu ucid iar neuroni, inlocuind lipsa voastra de profesionalism, prin functii neuronale... care nu stiu daca vor dura la nesfarsit...asa ca va spun... incetati cu jocurile. cavitatea mea toracica nu e un loc de experimentare al proastelor voastre roluri... acolo e un suflet ascuns si protejat de valuri... voi incercati prin metode josnice sa-l dezvaluiti, dar el nu va iesi niciodata la mal:)
sunt propriul meu joc mental... si nu am nevoie de teme date in plus de proastele voastre alegeri din momente nepotrivite
eu raman propriul meu joc, iar voi nu sunteti piese care-l intregesc

falsi ochi, false buze, false maini, false zambete, falsi pioni - iluzii ale mintii