cuvinte de inceput de martie

Nu poti sa faci mereu ceea ce simti fara sa-i ranesti pe ceilalti.
Intotdeauna am afirmat: fa ceea ce simti, atata timp cat nu-i ranesti pe ceilalti. Acum am inteles ca lucrul asta nu-i posibil. Adica e, dar asta ar inseamna sa-ti pui o perdea peste ochi si sa te vezi doar pe tine, in presupusa ta fericire. Eh, sa nu vorbim de fericiri presupune, multe capete ar cadea, inclusiv al meu, poate.
N-am scris de mult...si ce bine e sa te reapuci, sa resimti cat de bine e sa faci parte din aceasta relatie dintre un tu si niste cuvinte. Oamenii ar fi trebuit sa ramana la lucrurile simple. Nu, ei au vrut sa ajunga pe Luna, sa-si citeasca ziarul on-line, sa se iubeasca pe internet, etc. O foaie, o ustensila de scris si o minte:) Mie atat mi-ar fi trebuit, daca m-ar fi intrebat cineva vreodata la inceputul fiintei mele ce-mi doresc.
Invatam sa uitam... nu stiu cum, dar ajungem sa ne aplatizam. Viata pentru mine nu are nicio culoare, pentru ca eu refuz sa o pictez in mii de nuante. Nu consider ca merita efortul. Imi pare rau. Imi asum asta.
Una din cele mai mari dezamagiri in a fi om e sa-ti dai seama ca de fapt nu simti nimic. Ca de fapt tot imboldul tau pentru viata, nu-ti vine din interiorul tau, ci cine stie de unde, din spatiu.
Am iubit oamenii. Am iubit psihologia. M-am iubit pe mine. Acum toate astea d-abia mai au un pic de nuanta. Asta pentru ca ucigandu-mi fiecare speranta in bine, oameni, suflete, eu, psihologie, viata, sens...fiecare terminandu-se la un moment dat, am ramas fara sensul lor. Refuz sa le mai stabilesc eu culoarea. In nesimtirea mea, nu consider ca ele mai merita pictate. Cred ca totul e asa cum e, din pura intamplare, sau atunci cand nu-mi convine ceva, mai ridic si eu, o unghie. O simpla unghie. Un deget e prea mult. Prea mult pentru ziua de azi si lumea de maine.
Eu vreau sa raman un simplu muritor cu o foaie, o ustensila de scris si o minte.

Nu exista realitate, exista perceptie. Asta spunea un scump domn candva. Iar pentru ca perceptiile mele, in majoritatea cazurilor au fost deformate, sau hai sa spunem mai frumos: n-au fost in acord cu alte perceptii, mi-am ales ca stil de viata: izolarea de mine insami. Si cand m-am izolat suficient de mult incat d-abia sa ma mai recunosc eu pe mine, am inteles ca e prea tarziu. Am ales sa nu iau parte, pentru ca pentru mine a lua parte din ce se intampla aici si acum e blasfemie impotriva vietii, a sufletului si a ideii de uman!
Pe altadata, cand poate vremurile vor fi mai bune.
Ce bine e sa scrii!