exprimari in inexprimabil

tot timpul m-am imaginat in mare, plutind spre nicaieri... plutind intr-un albastru fara limite, asa, spre nicaieri... doar eu cu mine, si cu albastrul marii si al cerului...
in singuratate pierzi mult uman pentru ca alegi sa nu faci parte din el... pentru ca e foarte usor, cel mai usor din punctul meu de vedere sa te pierzi printre oameni si sa fugi de tine.
ma gandeam azi ca probabil singurul moment in care toata batalia asta din creierul meu va avea vreo sansa sa se sfarseasca va fi atunci cand voi trai, nu doar pentru un singur moment, scena in care voi revedea si voi reauzi tot ce ma doare, dar expus de altcineva. sa-mi scoata ochii cu propria-mi durere. si sa fie suficient de puternic sa stea langa mine, ca sa o scot o data pentru totdeauna din mine, si nu s-o innabus cum fac de atatia ani. doar atunci cand te voi privi si ma voi vedea pe mine si vei sta atat de mult timp cat sa accept asta...atunci probabil se va termina lupta asta.
unui actor caruia ii dai mereu aceleasi scenarii, risca sa se plafoneze. adica la un moment dat bucuria sau drama prin care trece devin pentru el atat de obisnuite incat nu-l mai uimeste nimic. in fond sa fii la hollywood e o chestie care tine de trend...
vreau sa vorbesc odata cu cineva care sa inteleaga singuratea...Singuratatea...
as vorbi cu voi despre singuratate, dar voi habar nu aveti ce inseamna ea! voua va este usor sa alergati la primul om pe care-l cunoasteti, si sa-i lasati lui in brate tot ce va doare, si dupa aceea sa va simtiti eliberati si fericiti. eu nu pot. am un handicap. nu pot sa inteleg sociabilitatea asa. eu cred cu tarie ca fiecare-si poarta durerea si fericirea. si daca poti sa-ti lasi asa durerile pe oriunde, la fel faci si cu fericirile, iar eu sunt constienta ca fericirea doar eu pot s-o simt, la fel cum durerea imi strapunge oasele.
am ales singuratatea pentru ca a fi printre oameni mi se pare inuman, sau nu varianta mea de umanitate. am ales singuratatea (iti dai seama ca orice om normal ii alege pe ceilalti) pentru ca e singura care-mi permite sa fiu cu adevarat eu. cum ies afara am nevoie de un machiaj social. si toti sunteti asa. toti sunteti niste actori. eu sunt unul cand ies afara din carapacea mea.
am dat transpuneri de suflet pe indiferenta.
am dat zambete pe cuvinte dure.
imi vine sa urlu ca sa exprim alegerea asta, dar n-ar intelege-o nimeni. pot si eu sa dau 2000 de telefoane chiar daca vreau sa ma eliberez de nervi de frustrari, de ura, dar la sfarsitul lor nu ma simt cu nimic mai bine. aleg sa nu fac asta. aleg sa ma toc singura, decat sa-i toc pe altii. si nu ma enerveaza faptul ca am ales calea asta, pentru ca cel mai bine oricum esti tu cu tine, dar ... of e inutil!

e inutil sa exprim ceva cuiva care n-are cum sa inteleaga pentru ca pur si simplu n-a trait asta si orice tenta de a intelege e doar o falsa intelegere. la fel cum eu nu pot sa inteleg ca un barbat poate sa ajunga in genunchi pentru o femeie, sau tot felu de alte chestii...
"tot ce a ramas in mine e intraductibil"

tot timpul a fost asa, de ce acum ar fi altfel? m-am saturat...

"fericirea e o alegere gresita"

vreau la mare... si vreau... pff...