mi as dori... si nu pot

frustrare, frustari, frustari multe
privesc acum pe geam si ciudat, dar cerul e albastru, pomii sunt verzi, desi acum catva timp nu se vedea imprejur decat negru, peste tot, in cer si pe pamant...
asta e plusul naturii, ea stie cum sa se joace cu ea, ca-n-ntru-n final sa-si si zambeasca, sa si straluceasca, sa fie in toate culorile ei proprii si pure...
noi, oamenii de multe ori, nu stim sa iesim in culorile noastre adevarate, dupa o intunecime, dupa un razboi. ramanem mereu sifonati, mereu o culoare e mai spalacita, si incet incet, dupa mai multe spalari intunecoase, ramane doar spalaceala culorilor... si noi? noi? culorile vietii noastre unde au ramas? oare ar trebui sa dam apa inapoi, sa ne cautam propriile culori?
ce sa mai vorbim de zambete!
o sa ajungem sa nici nu mai stim ce inseamna acest cuvant, sa nu mai fim receptivi la auzirea cuvantului zambet. trist, domnilor. dar spre asta ne indreptam. acum suntem la momentul "grimasa", care si acesta va trece...si se va pierde in nimic.
eu cred ca in momentul in care omul isi pierde zambetul, nu se mai poate numi om.
de fapt, cum naiba isi mai permit oamenii astia sa se numeasca oameni?
dar, femeile femei?
mi-e foarte sila... oare ce e dincolo de asta?
nevoia de control apare atunci cand apare dezechilibrul, ca sa nu cazi, si pentru ca nu poti face altceva, incepi sa controlezi, sa te simti stapan, chiar si pe ce nu ai, ca sa nu se vada ca nu ai nimic, de fapt...si incepe sa-ti placa jocul asta... te pierzi in el... crezi ca-l domini, si de fapt incepe sa te domine el... nu poti controla controlul... inconstient, il lasi sa te controleze...
ca si acela care a fugit in pustiu...care ajunge in final sa spuna: am ajuns captiv in pustiu... am vrut sa-l cuceresc si m-a cucerit el pe mine
ei bine... armele sunt intotdeauna naluci... nu ucizi si nu te zdrobesti decat pe tine...
daca as lua-o razna... as scapa, stiu, dar, inca nu am ajuns la acel stadiu, inca mai pretind ca stiu sa controlez controlul
trebuie sa rezist, sa rezist...
nu am nici pentru ce, nici de ce... si atunci totusi, de ce?
pentru ca nu...am dreptul sa nu lupt pentru mine
chiar si daca nu fac nimic, atata timp cat maine dimineatza le ofer ochilor mei, Soarele de afara, cu lumina lui...imi mai permit sa traiesc
pentru Soare, si pentru Mare, si pentru Cer... restul e doar amagire... pe care inca... mi-o permit.