mare, bucuresti, si sfanta indobitocire

asta o sa fie un post lung, in urma excapadei mele pe la bucuresti la sormea si putin la mare si zilele putine de cand m-am intors... toate acestea au dus la urmatoarele exprimari in inexprimabil... am realizat multe, am inteles putine, m-am intors in aceiasi situatie... confuza

am ajuns in bucuresti, m-a luat sormea, totu bine, ca deobicei, impreuna e bine, ai senzatia aia de bine, stii ca nimic nu poate sa te atinga. ca mai e cineva cu tine. e confortant. s-au scurs repede zilele astea. am vazut oameni buni. e bine sa fii printre oameni buni.
duminica, am plecat toti 3 pe o ploaie urata inspre mare. inspre marea noastra. am ajuns acolo tot pe ploaie. erau 18 grade. nu-mi venea sa cred. am fost prin mamaia ne-am vazut cu crisa >:D< scumpa de ea si m-am plafonat sa vad pentru prima oara in viata mea, marea GRI. nu mi-a venit sa cred. simteam asa cum se zdruncina ceva in credintele mele. era un sentiment d-asta inexprimabil ca si cand lucrul pe care-l crezi intangibil sau indestructibil poate sa fie si vulnerabil. si totu e ok daca e vorba de oameni, de alte chestii, dar cand e vorba de MARE... singura mea liniste... pff...panici...a plecat sormea, a plecat Crisu... si am ramas singura...si acum a inceput distractia...
sinistru. de 10 ori inmultit cu 10 de sinistru. in viata mea n-am avut un asemenea feeling. e inexprimabil. marea pentru mine e sublima. nu vreau acum sa exprim ce inseamna marea pentru mine. eu o stiu. cine ma cunoaste o stie. si ducandu-ma la mare, o fac pentru a-mi regasi linistea, pentru a ma reuni cu ceva din mine. iar acum n-am avut sansa asta. dimpotriva a trebuit sa privesc marea luptandu-se, fiind nervoasa, suparata... deci m-am intalnit tot cu mine in varianta in care sunt in fiecare zi. frigul si vantul si ploaia sunt total altfel la mare. te invaluie, te prind, iti dezgolesc toate gaurile, te fac sa te simti cel mai singur si mai abandonat si-ti amintesc doar de ce ai facut gresit. de nimic bun. adica de rebutul de tine. asa m-am simtit eu la mare acum, un rebut. si nu e deloc confortabil. de parca nu mi-as constientiza singuratatea in fiecare zi. a trebuit sa o fac atat de dureros si la mare. eh a trecut acum. am facut bine ca n-am scris atunci. nu vreau sa-mi amintesc exact ce am trait zilele alea.
si inca odata aceiasi vesnica dezamagire. aceleasi iluzii. acelasi tribut.
si acum ca sa inteleg ca am gresit, trebuia sa iasa asa... de ce ??? sentimentul de a te simti ca cel mai groaznic criminal din lume nu e deloc placut. si eu asa ma simt. simt ca platesc mereu un tribut. un tribut pentru dorinte, pentru indrazneli, pentru vise, pentru iluzii.
citisem inainte sa plec la mare: "Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e". Octavian Paler si eram Doamneeeee am gasit unul din raspunsurile vietii mele. Eu stiam asta, dar trebuia sa mi-o spuna cineva pe care-l pretuiesc enorm si care e ceva atat de mare incat nu pot sa exprim pentru mine, ca sa inteleg ca asa e. Ca ce simt eu, fiind sincer, e adevarat. Dar lucrul asta doare atat de mult. Toate adevarurile mele sincere dor. Dar ma bucur ca le pot simti totusi. Sunt ale mele. Si nu mi le poate lua nimeni. Doar eu pot sa mi le refuz, dar n-o fac.

Am realizat zilele trecute ca eu ma bazez pe niste contradictii grave.
Una este, imi spun: oamenii sunt nimic, nimeni nu reprezinta nimic si cred cu desavarsire in asta, in zilele mele rele, majoritatea fiind asa, alta este oamenii sunt frumosi, merita sa te bucuri de ei, in zilele mele putine, bune, cred asta. Si atunci din condradictiile astea, si intalnind oameni buni, care-mi reamintesc de mine si le multumesc, am facut o punte intre ele si anume: exista oameni buni, putini, printre canaliile astea, dar ei sunt, si ei n-au nici o vina, si eu n-am nici un drept sa-i judec alaturi de jigodii, deci trebuie sa ma bucur de ei si de ce-mi transmit si de ce le transmit. Am momentele astea cand pur si simplu pot sa-i multumesc celui mai suprem de noi si de ce exista palpabil, ca a dat cativa oameni pe pamant care te pot face sa te simti unic. Pot sa-ti transmita vibe-uri extraordinare. Dar astea sunt putine. Asta nu inseamna ca nu le apreciez sau nu ma bucur de ele si de ei. Dar reversul medaliei e urat. Cand vin zilele rele, nimic nu ma poate misca. Nimeni nu reprezinta nimic, chiar daca are aureole. Nu simt nimic. Si nimeni nu poate sa-mi transmita nimic. Refuz pe oricine, oricat imi mai e de apropiat. Ma transform. Pot azi sa-ti multumesc ca existi si maine sa fiu intr-o toana d-a mea si sa nu mai simt nimic fata de tine. E foarte ciudat. Mi-am dat si eu seama, dar nu pot sa-mi impun sa fiu altfel. Asa ca probabil trebuie sa invat sa traiesc in contradictia asta. Dar eu pot, mai greu e pentru ceilalti. Cred ca e crunt pentru un om care te iubeste sa-i spui intr-o zi: tu esti totul pentru mine si a2-a zi sa-i spui: nu simt nimic. Dar asta sunt eu acum. Asta e perioada pe care o traversez. Nimic nu ma poate lua din ea.

Si inca odata prejudecatile. Am fost crescuta intr-o familie tradionala, conservatoare cum vreti voi sa-i spuneti. Mi-am dat seama destul de tarziu ca am fost zidita intre niste prejudecati urate. Si acum mi-e foarte greu sa ies din ele. Mi-e greu si mi-a fost greu la inceput sa nu judec. Pentru ca asta am fost invatata. Ala e asa, aia nu e buna pentru ca e asa, oamenii sunt asa, ala n-o sa-ti faca niciodata bine doar pentru ca nu e asa, ah ala are ceva sigur, ala e beat, ala e hot, ala e criminal, aia sunt etc. Frazele astea sunt pentru mine ca sentintele la moarte pentru condamnati. si nu mai poooot. imi vine sa urlu. imi vine sa urluuu. ala nu e asa, aia nu e asa. NU mai judecati. exteriorul vostru nu e sala de judecata, iar voi puteti sa dati cu ciocanu ala: vinovat sau nevinovat. pff, mi-e greu sa explic aici. dar e frustrant. mi-e foarte greu sa ies din prejudecatile in care am fost crescuta. si sunt constienta ca ele-mi fac rau, si celor in cauza, si celor care le gandesc. as vrea doar sa stie ca viata si oamenii sunt altfel, daca nu-i judeci din start. da, sunt perfect d-acord majoritatea oamenilor sunt rai, dar nu poti din start sa le pui eticheta asta, cand poate sub o fata d-asta se ascunde cineva care-ti poate face un bine, sau pur si simplu merita o sansa din partea ta. si mai mult tu n-ai nici un drept, dar nici unul sa-l judeci. ti-a facut ceva? da! da cu el de pereti. dar daca omul trece nevinovat pe langa tine, ce treaba ai sa-l judeci? pff...

Sa va vorbesc si despre vechea iluzie/frustrare? Aceiasi...
Sunt capabila sa vad in oameni ce nu vede altcineva. Am mai spus-o si-o s-o repet pana ma vindec total de handicapul asta, sau se intampla vreo minune.
Si normal ca acolo unde se vede la lumina zilei potentialu, te multumesti sa zici, a bun bravo si mergi mai departe, nu te impresioneaza cu nimic, daca nu e putin intuneric. Eu trebuie sa sap, sa descopar, sa scot la lumina, sa arunc pamantul de pe el, sa-l fac sa vada lumina pe care eu o vad. Dar cum poti sa-i arati unui om ce el nu vrea sa vada? De ce sa accepte sa-l scoti din cochilia lui si sa-l fortezi sa fie la potentialul lui? Omul nu vrea. Pricepi? Trebuie sa pricepi asta! Dar eu nu pot sa traiesc altfel. Nu pot sa nu vad in oameni diferenta. Nu pot sa-i vad pe toti claie peste gramada, doar niste puncte, care formeaza ceva. Exista diferente. Exista individualitati. In ultimu om pot sa vad o sclipire. Si vreau sa-i deschid ochii. Vreau sa o vada si el. Dar omu refuza. Omul nu vrea sa straluceasca. Omul si-a creeat o conditie si ii este bine in ea. Bine Alexandro, proceseaza asta! And move on... usor de zis... dar cu sufletul meu ce fac?
Il citesc pe Octavian Paler, de mult, dar zilele astea citindu-l mai mult mi se face pur si simplu dor de el. Mi-as dori sa traiasca. Mi-as dori sa-l fi cunoscut. E singurul caruia n-ar trebui sa-i definesc singuratatea mea. Nimeni n-o intelege. Si n-ai cum daca n-o traiesti. Credeti ca eu nu mi-as dori sa nu fiu singura? Dar e o boala. Vedeti, eu sunt singura si cu voi. Pentru ca voi nu ma atingeti chiar daca aveti impresia ca o faceti. Eu sunt doar cu mine si cand sunt cu voi. Si sunt infime momentele in care va simt langa mine, va las sa o faceti, si si mai putine cand va spun ceva. M-am separat de voi si de lume. Nimeni nu poate patrunde in globul meu de gheata.
"Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist". Am s-o tot spun si la moartea mea, daca voi muri tot singura, asta va scrie.
Rip O.P. Mi-e dor. Mi-as dori sa mai fiti. Mi-as dori sa fiu. Momentan prin cuvintele lui gasesc singura intelegere si un fel de consolare, ca si daca nu mai e, a trait ce traiesc si asta o face mai usor de suportat. Totul e mai usor in 2, chiar daca si la mine e cum spunea dumnealui: "Deoarece si in doi - cu rare exceptii - am fost singur".

Cu alte cuvinte, am simtit lucruri frumoase, oameni buni, si multe regrete si izolare. Le traiesc pe fiecare in parte, total separate, doar ca senzatii pentru ca de mai mult nu sunt capabila acum. Asta e si-o consolare. Ce doare stiu ca nu tine, pentru ca e doar senzatie. Ramane doar un gust amar, cu care, inveti sa traiesti.

Pe data viitoare. De unde au iesit astea mai sunt, tot inexprimabile.

A.