randuri

in asteptarea a ceva ce nu pot defini si nici nu stiu ce as face daca ar aparea...
pentru ca nu sunt fericita intr-un loc, ma mut in altul, unde sper ca va fi mai bine si unde dau cu ochii de o noua dezamagire si plec in altul...si tot asa intr-un cerc vicios.
pentru ca de mica am fost purtata dintr-un loc in altul pentru "mai bine"... asta fac si acum ca adult, caut un "mai bine" d-asta, care nu pare sa exista. la capatul sperantelor nu se afla decat dezamagiri.
nu cred in nimic.
nimeni nu stie cine sunt cu adevarat si nimeni nu-si doreste asta. si si daca si-ar dori, nu cred si nu simt sa vreau sa-i mai las eu sa afle.
bucurestiul nu mai inseamna ce insemna candva pentru un copil naiv. acum nimic nu mai are culoare. totul e o permanenta fuga. din punctul a in punctul b. ma aflu in punctul a, nu mi-e bine si vreau sa plec. ajung in punctul b, dau cu capul de o noua inchipuire falsa si vreau sa plec intr-un punct c. si daca in punctul c nu m-as mai lovi de o dezamagire, habar nu am cum as reactiona. dezarmata as fi clar. bucuroasa nu stiu.
nu cred in nimic.
intr-o lume paralela imi doresc sa existe un punct c in care sa nu ma ia in brate o noua dezamagire. in care-mi doresc niste ochi reali si un suflet corect perceput. imi doresc asta, dar nu cred suficient in existenta lui.
urasc dependenta oamenilor de compromis.
am constientizat ca tot ce-mi imaginez ca-mi doresc sa mi se intample, pentru a ma salva chipurile, nu e nicio salvare, pentru ca eu, real n-o percep asa. si si daca acu as primi "luna de pe cer", ce as face dupa aceea? de ce m-as mai plange? ce as mai dori cu toata fiinta mea? e foarte aiurea sa constientizez asta. ma indeamna sa nu mai vreau nimic. sa traiesc plat. dar nu asta fac de atata timp?
nu cred in nimic.
am ochi de sticla.
nu-mi doresc nimic.
noapte buna.